Mood

Mi-am început dimineața cu acest film din 1995 în regia lui Mike Figgis. Ben (Nicolas Cage care a primit un premiu Oscar pentru acest rol) este un alcoolic care după ce își pierde slujba hotărăște să plece la Las Vegas și să renunțe la propria viață. Scena de la începutul filmului cu Ben golind rafturile supermarketului de alcool este foarte puternică și stârnește compasiune. Peste câteva momente personajul se zbate în spasme și caută să bea cât mai mult pentru a simți că își controlează propriul trup. M-a surprins faptul că, scenariul filmului se centrează pe prezent, fără o retrospectivă a trecutului, întâmplărilor, trăirilor pentru a sugera un conflict care să alimenteze starea depresivă în care se găsește Ben și atunci, în fața ochilor secvențele se derulează fără logică, fără indignare, fără nicio participare. Timp de nouăzeci de minute spectatorul urmărește destinul unui om care decide să renunțe și pentru care întâmplările amână momentul. O ermetizare a trăirilor în sticlele de vodkă din frigider și care nu aleg un alt limbaj. Când Sera (Elisabeth Shue) o prostituată din Las Vegas petrece o noaptea alături de Ben, pentru prima dată personajul ne comunică stări și dorințe. Doar că întâlnirea este între doi oameni pentru care prezentul trebuie să sfărșească: Ben gustă tot mai mult din abandon, Sera visează la intimitatea unei familii în timp ce își împarte nopțile clienților. Figgis pune pe marele ecran o lume care este incapabilă să comunice soluții pentru alegerile pe care unii dintre noi le fac la un moment dat. Dacă ruleta nu se oprește pe numărul mizat, clientul continuă să joace, dar ce se întâmplă dacă, doar pentru o clipă, ceea ce învârte ruleta e propria ta viață? Unii sunt dependenți să o joace încă o dată și încă o dată.