Mood

Pe lângă Galeria Simeza de pe bulevardul Magheru trec adeseori fără ca expoziţiile găzduite în acest spaţiu să-mi atragă atenţia. Joi (22 aprilie) însă, un afiş cu fotografii mi-a atras atenţia pentru că l-am cumpărat într-o toamnă în schimbul a cinci lei dintr-un chioşc mic din faţa Sălii Palatului. De acel afiş mă leagă multe amintiri făcând parte la un moment dat din intimitatea unui decor pe care doream să o creez apelând la lucrurile frumoase găsite prin locuri care aparent nu aveau nici un punct comun, afişul a fost un fel de lipici de care întâmplările s-au apropiat şi s-au fixat. Găsirea aceluiaşi afiş în acest spaţiu expoziţional m-a intrigat şi am vrut să ştiu de ce e acolo (într-atâta mi-l însuşisem).
Colajul de fotografii de pe afiş este semnat de Mihai Stănescu, iar în Galeria Simeza a fost expusă o retrospectivă a lucrărilor acestui artist înainte şi după '89 (expoziţia s-a încheiat astăzi). Până la acel moment nu ştiam de existenţa acestui artist şi nici că este autorul afişului atât de familiar mie.
Au fost expuse aşa cum am menţionat lucrări dinainte de '89 precum "Situaţie...1983", "VDL"(1983), "Rând...1984", "Fereastră"(1985), "Hepatită"(1978), "Vama"(1988), "Orb"(1981), "Zid" (1981, Marele Premiu al concursului de umor de la Tokyo) în care se ironizează societatea comunistă şi absurdităţile ei: oamenii sunt mereu puşi să aleagă zidul (sistemul) sau prăpastia (libertatea aşa cum este înţeleasă ca inamică a progresului). Un amplu spaţiu expoziţional îl ocupă şi lucrările după '89 prin acestea Mihai Stănescu încercănd să sublinieze modul în care arta lui şi-a pierdut conţinutul pentru că, oamenii considerându-se eliberaţi de ororile unui sistem au luat tot ceea ce democraţia le-a oferit drept bun şi de necontestat. Spiritul critic care se năştea odată cu înnăbuşirea drepturilor pe care omul le are, a amorţit de îndată ce el s-a simţit la adăpostul democraţiei. Desenele lui Mihai Stănescu au devenit dintr-o dată prea depăşite pentru mulţi dintre ei: We live in a happy world. Sunt de părere că lucrările după momentul '89 precum "Bastarda", "Cotroceni", Frankfurt", "Toreador","UE", "Loto" sugerează că singura stare de libertate pe care omul o poate atinge nu este aceea a unui sistem ci, a minţii care te ajută mereu să-ţi fixezi reperele potrivite şi dacă e să mergem pe nota prescrisă de artist, ceasul şi în consecinţă, timpul pe care vrei să îl trăieşti.
Retrospectiva mi-a stârnit deopotriva râsul prin abilitatea cu care ideile sunt sugerate prin desene, dar şi îngrijorarea cu privire la mersul bun al lucrurilor într-o societate democratică aşa cum este descris în caricaturile lui Mihai Stănescu. Oamenii lăsă deoparte raţiunea şi îmbraţişează nesiliţi de nimeni prostia, minciuna, prostul gust şi astfel că, în caricatură decad toate gesturile lor zilnice dar, în grotescul figurilor şi nu în abilitatea ideilor.

Am fost ieri la o plimbare prin Bucureşti împreună cu Florin. Am vrut să mergem la cinema şi ne-am oprit la Studio unde rula un film românesc în regia lui Alexa Visarion: Luna Verde însă, afişul nu ne-a convins să cumpărăm bilete. După acest moment am luat străzile la pas şi ne-am oprit în câteva spaţii expoziţionale. La MNAR sunt expuse Capriciile lui Goya până pe data de 30 mai în Sălile Kretzulescu.
Faţete ale conştiinţei, Capriciile lui Goya aduce în faţa publicului cele optzeci de lucrări de gravură care au fost editate pentru prima oară în Gazeta de Madrid din 6 februarie 1799 sub titlul de "Colection de estampas de asuntos caprichosos, inventados y grabados al aquafuerte por don Francisco de Goya" şi prin elaborarea lor, artistul urmărea să sancţioneze viciile şi caracterele oamenilor. Pe când Goya era tânăr, gravura se practica mai rar în Spania fiind considerată un gen mai puţin important. Către anii 1780, artistul descoperă tehnici de origine franceză şi anume, gravura în acvatintă, procedeu prin care se obţin efecte tonale şi de clar obscur. Această tehnică şi cea în acvaforte vor fi folosite la elaborarea seriei Los Capricios. În perfecţionarea tehnicii gravurii a fost ajutat şi de urmarea îndeaproape a altor maeştrii precum Tiepolo, Rembrandt şi Ribera. Primele treizeci şi şase de gravuri din această serie au ca subiect dragostea ( ex. Tantalo) şi prostituţia (ex. Dios la perdone. Y era su madre) sau teme ca proasta educaţie a copiilor (ex. Que viene el Coco), căsătoria de convenienţă (ex. Que sacrificio), cruzimea maternă (ex. Si quebro el Cantaro), avariţia, lăcomia ordinelor religioase. Începând cu planşele patruzeci şi trei, Goya introduce vrăjitoarele (ex. Quien lo creyera!), bolnavii (ex. De que mal morira?), călugării (ex. Si amanece nos vamos) şi diavolii (ex. Buen viaje).
Expunerea acestor lucrări în Sălile Kretzulescu este o reuşită şi cu sprijinul Institutului Cervantes, gravurile sunt însoţite de explicaţiile în original (însemnările lui Goya pe marginea celor înfăţişate) şi traduse. Mi-au atras atenţia câteva: Caprichio nr. 6 Nadie se conoce ("Nimeni nu se recunoaşte. Lumea e o mascaradă. Chipul, veşmintele, vocea, totul este contrafăcut. Toţi vor să pară ceea ce nu sunt. Toţi se înşală între ei şi nimeni nu se cunoaşte pe sine") sau Caprichio nr. 37 Si sabra mas el discipulo? ("Un dascăl chiar nu te poate învăţa decât să ragi"). Dacă aveţi timp, uitaţi-vă cu atenţie la aceste ipostaze umane şi apoi, peste umăr: raţiunea doarme şi iar doarme...

Această casă de sec. XVIII este primul loc unde ne-am oprit când am ajuns la Ploiești. Afară începuse să ningă și dinspre stradă ne-a atras privirile o poartă mică în spatele căreia stăteau în ninsoare câțiva brazi și pereții pictați ai casei. Am intrat și am mers câțiva pași pe o alee îngustă aducându-mi aminte interioarele de curte din copilăria mea. Era frumos pentru că albul zăpezii trasa în jurul lucrurilor conturul lor și noi zâmbeam: pentru un moment suntem în alt timp, mi-am spus. Peste pragul casei am descoperit camere intime și un candelabru care a luminat cândva nopțile din camera stăpânilor. L-am privit îndelung pentru că în el era decorul celor o mie și una de nopți. Apoi ne-am uitat pe ferestrele mici și în semicerc din sacnasiu cum iarna făcea ca acest loc să fie întradevăr de foarte departe și parcă doar acel alb prilejuia întâlnirea dintre doi timpi care își dădeau la o parte absențele: în mijlocul sacnasiului răsunau vocile noastre amețite parcă de narghilele lăsate pe jos de alte chipuri cărora acum le împrumutam întregul miraj.

Am început acest an cu o călătorie la Ploiești. Aici am descoperit împreună cu Florin, Casa de târgoveț sau Casa Hagi Prodan (1785) și Muzeul Ceasului.
Muzeul Ceasului de la Ploiești este singurul din România și a fost deschis publicului în anul 1963. Apariția lui s-a datorat profesorului și muzeografului Nicolae Simache. Colecția de ceasornice se găsește astăzi într-o clădire din sec. al XIX lea care a aparținut lui Luca Elefterescu (om politic).
Mi-au rămas în minte frumoasele ceasuri de șemineu din Austria sec. al XVIII lea în stil roccoco sau baroce, pendulele în stil Ludovic al XIV lea, ceasurile de buzunar care înfățișează mi turile antice sau picturi cu ceasuri: Târgoveț la Salzburg și Tablou cu scenă de bivuac (minuțios lucrate astfel încât la ore fixe obiectele și ființele trăiau timpul...) și cutia muzicală (care încă amintea muzica deși... trecuse timpul). Dacă vizitați Ploieștiul, treceți prin frumosul lui timp.

Joia trecută am fost împreună cu Florin la MNAR. Aici este deschisă până la 29 noiembrie expoziţia Ipostaze ale modernismului. Pictura în Bulgaria, Grecia, România, 1910-1940. Spatţul expoziţional este destul de înghesuit de cele 120 de lucrări de pictură şi grafică care după parerea mea, ar fi trebuit să se bucure de mai mulţi metri pătraţi. Structurată în funcţie de tematică (peisaj, corp, literatură) expoziţia mi-a dezvăluit câteva lucrări frumoase (Victor Brauner, Marcel Iancu, Jules Perahim, Hans Mattis Teutsch ) şi nume necunoscute (Demetrios Economou).
Dacă aveţi timp merită să ieşiţi din casă la o plimbare pe Calea Victoriei...

Rene Magritte a pictat în 1929 un tablou cu titlul Trădarea imaginilor. Expoziţia găzduită de MNAR face aluzie tocmai la acest statement al artistului şi este gândită în jurul denumirii de Fidelitatea imaginilor. Expoziţia cuprinde 59 de fotografii realizate de pictor între anii 1925 – 1955 care conţin imagini în general cu familia şi prietenii. Unele dintre fotografii au ajutat ulterior la eleborarea unor picturi.
Părerea mea este că spatţul expoziţional este prea redus ca dimensiuni şi sunt câteva inconveniente în legătură cu iluminarea fotografiilor, dar prezenţa unor lucrări ca cele ale lui Magritte la Bucureşti nu poate decât să diminueze lipsa de experienţă a curatorilor romani.
Şi încă ceva: am stat împreună cu doi prieteni şi ne-am uitat la afişul expoziţiei care este foarte sugestiv pentru ceea ce reprezintă suprarealismul în artă. Afară ploua şi noi ne întrebam dacă nu cumva ne înşelăm cu toţii pentru faptul că aşteptăm a opta zi?

La începutul primăverii acestui an am fost până la MNAC. Un lucru bun pe care l-am făcut pentru că astfel am putut să văd câteva dintre sculpturile unor artişti moderni sau contemporani despre care ştiam doar din albume şi internet. Expoziţia găzduită de MNAC este o colecţie de sculpturi care aparţine în prezent Muzeului Landului Hessa din Darmstad după ce a fost donată de Simon Spierer, comerciant de tutun şi dealer de artă (o donează în anul 1990) şi include lucrările artiştilor Constantin Brâncuşi, Hans Arp, Andre Masson, Alberto Giacometti, Henry Moore, Louise Bourgeois şi Isamu Noguchi.
Sculpturile au fost expuse la parterul muzeului şi au fost însoţite şi de un material video care conţinea un interviu cu Simon Spierer şi atelierul în care îşi ţinea colecţia (din păcate materialul nu a fost însoţit şi de o traducere a lui din limba germană în limba franceză sau limba engleză).
Mărturisesc că am revenit şi pentru a doua oară să văd sculpturile, iar de această dată soarele se pregătea să apună ceea ce a făcut ca "pădurea" să capete un aspect feeric, un loc în care câteva dintre suprafeţele obiectelor expuse erau absorbite de lumină, iar altele cu contururile
evidenţiate de umbrele din jurul lor.
Artiştii care le-au realizat au lucrat cu materiale ca lemn, bronz, fier, sticlă, piatră.
E unul dintre acele rare momente când merită să ocoleşti Casa Poporului şi să priveşti o parcelă de pământ dezolantă prin liftul de sticlă de la MNAC. Muzeul de artă contemporană al României e prea departe ca să străbată drumul spre civilizaţie.