Mood

M-am uitat în această dimineaţă la acest film din 2007 în regia lui Joe Wright. De ceva timp revăd filme, întocmai cum Borges îşi recita cu plăcere cărţile din biblioteca lui. Am înregistrat în memorie sunetul maşinii de scris pe care prima dată nu l-am sesizat poate şi pentru că nerăbdătoare m-am uitat la acest film la o oră târzie în noapte. Coloana sonoră compusă de Dario Marinelli este specială (de altfel, pentru această realizare a primit un premiu Oscar) şi sunt căteva pasaje care mi-au amintit de soundtrack-ul semnat de Philip Glass pentru filmul The hours, cu toate că poveştile au alte semnificaţii şi alte anxietăţi care plutesc în aer. În Atonement este descrisă povestea de viaţă a unei scriitoare Briony (Vanessa Redgrave) care îşi incheie cariera de scriitoare cu un ultim roman confesiune. Romanul este o încercarea de a-şi justifica anumite fapte din trecut care au afectat viaţa surorii ei, Cecilia (Keira Knightley) şi a bărbatului de care aceasta se îndrăgostise, Robbie (James McAvoy). Pe acest fundal firul poveştii se despică şi devine o mărturie asupra realităţii care poate să fie interpretabilă în funcţie de interesele celor care o trăiesc. Interpretabilitatea se transformă în ceva rău atunci când distorsionează faptele şi cineva din afara poveştii este tras la răspundere. Este foarte interesat modul în care regizorul dezvoltă această idee a răului care este mereu generat de cineva sau care co-participă la înfăptuirea lui.
Dacă la început ne este înfăţişată o copilă inconştientă de ceea ce face sau sub influenţa propriilor trageri de concluzii distorsionate de imaginaţia şi voia ei, pe parcurs răul se multiplică, odată început pare să nu existe un mecanism prin care să fie oprit şi copila capătă statutul unui om care trebuie să-şi asume în timp sentimentul de remuşcare faţă de propriile acţiuni.
Este o reflectare pe marginea facilităţii aparente cu care răul se înfăptuie dezvăluind în final, neajunsurile naturii umane prinsă între propriul egoism şi maturitatea pe care o poate dobândi odată cu experienţa unor situaţii limită în care viaţa omului se relevă ca un dat suspendat între doi timpi pe care nimeni nu îi stăpâneşte.
După ce am revăzut acest film m-am întrebat ce îi face pe oameni să devină atenţi la celălalt? Doar trăirea în vecinătatea morţii? Căutarea unuei mulţumiri de sine? Sau conşţiinţa binelui în raport cu care omul este mereu într-o căutare, ca un sens pe care îl urmăreşte pentru a îi da încredere că ceea ce se întamplă sunt semne ale unei realităţi care poate întregi aceaste fărâme inexplicabile care sunt zilele pe care le trăieşte?