Mood

Tot am cotrobăit astăzi după nişte fotografii şi am dat peste câteva de Robert Doisneau. Aceasta este cea din urmă pe care am găsit-o şi o socot sugestivă pentru a înfăţişa dragostea şi limitele ei. La un raţionament mai profund limita ar putea să se explice prin absenţa unui sens despre lume în om şi atunci, cum poţi iubi ceea ce nu cunoşti? Două scaune goale pentru că chipul e mereu acelaşi îşi apropie singurătatea, una de alta însă cu spatele, sugerându-mi tocmai acea ignoranţa care există în om şi care este limita lui atunci cand iubeşte. Fiecărei mirese i se alătură un bărbat îmbrăcat în negru: două contraste aflate în marea trecere. Ceea ce este dincolo de sfoara întinsă este imperceptibil pentru fiecare în parte, deşi este chiar în faţa ochilor. Este mult mai aproape imaginea lucrurilor pe care le ţesem sau visăm pentru noi decât realitatea la care participam fiecare neputincioşi şi căreia i ne opunem iubindu-ne singurătăţile...

Panglica și mireasa. Când o tânără se căsătorește, trecerea la acest nou statut este marcată prin trecerea unei panglici de culoare albă, care are semnificația unei limite. marcând interferența dintre două lumi în care mireasa a trăit sau urmează să trăiască. Prima este cea dinspre care se apropie și trece peste panglică lăsând-o în urmă: este lumea copilăriei în care a locuit alături de părinții ei, cealaltă este cea în care pășește alături de mire și pe care o îmbrățișează cu toată speranța unei tinere recent căsătorite. La ceremonie participă și copii care au datoria de a transmite mai departe tradiția. Acest moment din ceremonia de căsătorie este surprins în fotografia lui Robert Doisneau.