Mood

Mare mi-a fost uimirea când am descoperit că acest film al lui Luchino Visconti este după romanul scris de F. M. Dostoievski Nopţi albe. Mi-am cumpărat această carte de la fostul anticariat din staţia de metrou Universitate în urmă cu şase ani. Pe vremea aceea lucram la Cărtureşti şi locuiam într-o cameră de cămin îngustă. Seara când mă întorceam acasă, citeam din această carte, iar colega mea, Ruxandra, citea Micul Prinţ. Filmul a fost realizat în 1957şi îl aduce pe marele ecran pe Marcello Mastroianni în rolul principal. Mario (Marcello Mastroianni) este un ins ajuns la maturitate şi care încă umblă holtei noaptea pe străzi. Într-o astfel de seară o întâlneşte pe frumoasa Natalia (Maria Schell) şi viaţa lui ia o întorsătură neaşteptată. Pentru că Natalia îi place, Mario îi dă întâlnire în ziua următoare, prilej cu care tânăra îi mărturiseşte că este îndrăgostită de un alt bărbat. Exact în urmă cu un an, Natalia îl cunoaştea pe unul din chiriaşii bunicii sale (Jean Marais), care îi promite că peste un an se va întoarce după ea. Mărturisirile sincere ale tinerei îl conving pe Mario că sunt doar visări legate de prima iubire, dar curând descoperă că tocmai această credinţă puternică cu care Natalia îl aşteaptă să se întoarcă pe omul iubit, l-au apropiat de ea şi au trezit în el dorinţa să împlinească el visările ei. Inocentă şi încrezătoare, Natalia devine la sfârşitul acelor lungi nopţi de aşteptare, un sufletul ros de dorinţa de a iubi şi nebunia cu care timpul transformă clipele în fantasme. Dar este un fel în care asmenea suflete sunt răsplătite. Mario înţelege că Natalia este plină de credinţă şi că tocmai acest lucru emană în jurul ei lumina pe care el o intuise încă din acea primă întalnire, când oraşul, stătea pitit sub ceaţă şi noapte. O ecranizare destul de reuşită, deşi personajele nu au nimic din spiritul personajelor descrise de F. M. Dostoievski, dimpotrivă sono davvero italiani. Le notti bianchi a obţinut Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneţia în 1957.