Mood

După ce am citit Gunoaiele războiului de Ha Jin, am împrumutat de la biblotecă o carte pe care doream să o citesc încă de la apariţia ei la editura Polirom şi anume, Versetele satanice de Salman Rushdie. Împrejurările au făcut ca eu să nu am cartea, dar undeva prin iarnă, Florin, mi-a făcut cadou o altă carte scrisă de Salman, Harun şi marea de poveşti (pe care mărturisesc că după ce am început să o citesc am abandonat-o pe un raft al biblotecii). Cu cartea despre care vă vorbeam, lucrurile nu au stat la fel, deşi au fost momente în care mi-am întrerupt lectura, revenind asupra ei doar din dorinţa de a descoperi cum ar putea sfârşi o asemenea poveste. Cineva odată mi-a spus că mă grăbesc să dezvălui sfărşitul, poate e doar o curiozitate pe care nu o pot stăpâni.
Nu ştiu cum aş putea povesti această lectură, de fapt sunt convinsă că nu pot. Sunt doar fragmente de lectură care mi-au rămas în minte, restul ca şi povestea lui Salman alunecă undeva între real şi fantastic, între concret şi o înşiruire de imagini cărora eu nu le-am putut da un conţinut.
La capătul acelor ore în care am murmurat cuvinte în şoaptă ştiam doar că este o poveste despre oameni care departe de ţara lor intră în alte lumi din dorinţa de a le aparţine sau din necesitatea unor scopuri ce nu pot fi realizate acasă. Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha sunt doi indivizi de naţionalitate indiană care ironic sau nu ajung să trăiască în Anglia. Gibreel este purtat de succesul unei cariere cinematografice, celălat din dorinţa nestăvilită de a rupe cu trecutul şi cu o ţară pe care a simţit-o dintotdeauna străină şi a refuzat-o. Plecând de la aceste dorinţe şi alegeri, Salman Rushdie îşi plasează personajele în întâmplări fantastice, în care rând pe rând, personajele sunt chipuri ale binelui şi răului aşa cum sunt înţelese de om prin medierea lor de religie. Salman Rushdie propune o interpretrare profană a evenimentelor, discipolilor şi altor fiinţe celeste pentru a sublinia caracterul realmente fantastic şi de cele mai multe ori iraţional al unei divinităţi în numele căreia de mii de ani oamenii sunt dispuşi să îşi sacrifice chiar viaţa pentru o judecată eternă. Promisiuni, închipuiri care ajung într-atâta să ghideze vieţile oamenilor, încît îi îndepărtează de responsabilitatea de a-şi asuma deschis natura umană şi de a lua decizii coerente, logice, fără intervenţia fricii sau a sentimentului de vinovăţie. În Versetele satanice, unele personaje sunt condamnate definitiv la resemnare şi fanatism, în timp ce eroul poveştii se salvează tocmai pentru că oscileaă între aceste credinţe şi îşi pune întrebări. Saladin Chamcha este cel care nu vrea să trăiască într-o lume care refuză să lase trecutul în urmă, atunci când el se dovedeşte doar rezultatul unei lipse de judecată. Pentru acesta, identitatea omului este alcătuită doar aparent de statutul lui social, politic, religios sau economic, în timp ce adevărata natură a omului este "cioplită" cu timpul de ceea ce trăieşte şi simte. Nimic nu ar trebui să îi îngrădească convingerile. A fi bun şi a fi rău sunt instrumente prin care religia judecă viaţa în vederea uneia viitoare care se obţine în funcţie de faptele celei precedente şi pe care nimeni nu a dovedit-o ca posibilă. Omul nu trebuie să-şi răscumpere viaţa, trebuie doar să fie conştient că există moartea şi să înţeleagă că ea este cea care îl ajută pe om să fie în lume.
"Ca să renaşti, cânta Gibreel Farishta în timp ce se prăbuşea din ceruri, mai întâi trebuie să mori. Ca să revii înapoi pe pământ, mai întâi trebuie să zbori. Cum să poţi zâmbi din nou dacă nu ai plâns puţin? Baba, dacă vrei să renaşti...
Lumea, a scris cineva, este locul a cărui realitate o confirmăm prin faptul că murim în el."
Pentru Versetele satanice, Salman Rushdie a primit un premiu Whitbread şi o nominalizare la premiul Booker.