Mood

S-a deschis stagiunea aşa că, eu şi Florin ne-am cumpărat bilete la o premieră a Teatrului Act: 9 grade la Paris. A fost o seară plăcută pe Calea Victoriei: clădiri recondiţionate şi magazine cu un aer vintage care propuneau tot felul de miresme pentru doamne cochete. Din păcate nu erau nici birjari, nici doamne ascunse după pălării cu boruri mari. Pe trotuar se grăbeau oamenii dintr-o epocă în declin. C'est la vie et l'amour ne résiste pas ces temps...
Bişniţarii însă, vând şi vând bine acest trecut cu alură de frumos. Oare de ce cumpără oamenii asemenea amintiri? Sunt nostalgici sau pur şi simplu este de bon gout? Am impresia că aici nu mai locuieşte nimeni, traversez un oraş dintr-o scenografie într-o piesă de teatru fals. Chiar şi eu mi-aş dori ceva: nişte cercei vintage cu Audrey Hepburn şi puloverul înflorat al bunicii.  
Si vous n'avez pas passé, vous n'existez pas... De ajuns!
9 grade la Paris este o piesă pe care Teatrul Act o propune pentru această toamnă. În regia lui Peter Kereh, piesa este după o poveste adevărată în interpretarea Alinei Berzunţeanu. Surprinderea şi nerăbadare în a vedea o asemenea piesă a venit din propunerea inedită în spaţiul teatral de la noi a unei piese de teatru-film. Pe un ecran de mari dimensiuni sunt derulate 56 de minute din viaţa unei femei, în timp ce în sală într-un clarobscur şi pe un vechi fotoliu, aceiaşi femeie, însoţeşte imaginile cu propriile ei gânduri şi descrie câteva prezenţe umane pe care spectatorul nu le poate sesiza. În primele minute, totul pare banal, uşor iritabil prin stângăcia cu care regizorul încearcă să pună în scenă o piesa modernă însă, răsplata spectatorului care priveşte de undeva din sală întreaga desfăşurare, vine din interpretarea merituoasă a acestei actriţe. Alina Berzunţeanu interpretează rolul unei femei prinsă într-o relaţie extraconjugală şi care se hotărăşte, să părăsească căminul conjugal imediat după Crăciun. Pe masură ce decizia o framântă şi spectatorul începe să asiste la mărturiile interioare ale femeii, viaţa începe şi ea să îşi joace clipele. Aproape 60 de minute tensionate între doi actori care vor cu orice preţ să deţină rolul principal. Scenariul este simplu şi prin urmare, firesc; e ca şi cum, spectatorul participă la o scenă din viaţa lui cotidiană, acasă la el sau la cineva foarte apropiat. Alegerea unui asemenea subiect familiar şi tocmai de aceea, transformat de simţurile noastre în ceva foarte banal, surprinde spectatorul angrenat în propriul său monolog, reflectând asupra aceastei mari singurătăţi care înconjoară vieţile noastre şi de unde, fiecare, împărtăşeşte celorlalţi sentimentul că totul este în regulă. Dar este oare aşa? Niciodată nu avem suficient timp să înţelegem cât de necesari ne suntem unii altora şi felul în care, deşi, ţintuiţi în singurătate nu ne permitem să îi lăsăm pe ceilalţi singuri. Femeia, interpretată de Alina Berzunţeanu, vrea să plece pentru că, spune ea, deşi căsătorită şi mama unui copil, nu simte că trăieşte decât alături de altcineva. Pe măsură ce minutele se scurg şi decizia de a abandona totul se conturează puternic în mintea ei, descoperă că ceilalţi, prietenii sau oamenii despre care nu ştie nimic, au nevoie ca ea să rămână exact în locul unde este. De aici, viaţa, ne amăgeşte cu gândul că singuratatea e mereu în altă parte şi nu în faţa oglinzii, de unde priveşti direct în faţă acest om despre care nu ştii nimic şi care vrea să spună atâtea şi tot ceea ce reuşeşte este din nou, tăcerea.