Mood

Dacă fiecare dintre noi s-ar uita în urmă şi-ar da seama că viaţa lui nu este altceva decât un lung metraj de scene interpretate doar o singură dată după îndemnul "Action!". Cine este însă regizorul acestui montaj se întreabă fiecare: este Dumnezeu sau este ştiinţa? Răspunsul este un amestec între credintă şi progres (evoluţie). Ziele trecute mă îndreptam în mod obişnuit spre centrul oraşului cu metroul când dintr-o dată, m-am concentrat asupra unui gând: felul în care viaţa se compune din momente. Unele dintre ele sunt într-atâta de fireşti încât trec pe lângă noi nebăgate în seamă, altele însă, dacă reuşeşti să le observi şi să reţii momentul precis în care s-au ivit, conştientizezi că viaţa ta ia un alt sens din acel punct. Asupra unor astfel de momente m-am hotorât să-mi abat atenţia şi să încerc să înţeleg ce le face atât de sesizabile în ochii noştrii.
I-am întrebat pe apropiaţii mei despre lucruile pe care ei şi le aduc aminte din viaţa lor şi am fost foarte surprinsă să descopăr ca sunt ani de zile de amintiri pe care îi lăsăm în urmă fără nicio putere de a îi readuce în prezent. Foarte puţini dintre ei şi-au amintit prima zi de şcoală sau mâncarea lor preferată când erau mici (asta dacă nu era cineva prin preajmă să le dea răspunsul) sau cum şi-au petrecut ziua de naştere în anul X. În schimb fiecare păstra în memorie, momente precise în care au dobândit ceva, ce îşi doreau de foarte mult timp (să meargă pe bicicletă, primele creioane colorate, o plimbare alături de tatăl sau bunicul lor, prima dată când au înotat de unii singuri), ceea ce m-a făcut să mă gândesc că memoria noastră este în strânsă legătură nu doar cu capacitatea noastră cognitivă, dar şi cu viaţa noastră afectivă. Lucruile care ne sensibilizează, care ne-au plăcut sau dimpotrivă, care ne-au facut să ne temem sau să ne bucurăm, acestea într-un fel aparte rămân stocate în mintea noastră şi peste ani le putem evoca şi împărtăşi celorlaţi ca momente speciale din viaţa noastră. Această concluzie mă forţează să mă gândesc la cine este cel care îşi aduce aminte cât mai multe episoade din trecutul lui? Omul raţional sau cel afectiv?
Pentru omul raţional fiecare clipă trăită, ajunge sub lupa raţiunii care hotărăşte costurile şi beneficiile păstrării unor asemenea aduceri aminte. Fără o investiţie ulterioară, raţiunea aşterne peste amintirile noastre repaosul şi ulterior, foloseşte spaţiul respectiv pentru evenimente viitoare. În timp ce, omul afectiv tinde să devină supraaglomerat de propria sa viaţă, ori de câte ori trăieşte, simţurile lui sunt lacome să surprindă cât mai multe, chiar şi cele mai nesemnificative detalii, care însă, puse cap la cap, sunt aduceri aminte. Poate tocmai de aceea, atunci când evenimentele pe care le trăieşte un om sunt încărcate fie pozitiv, fie negativ, omul afectiv eşuează într-o fericire imensă sau în depresie (lipsă de măsură) fiind astfel, incapabil să trăiască cu tot acest suport de amintiri pe care le păstrează; în timp ce, omul raţional, caută şi supraveţuieşte doar prin soluţia eliminării (înţeleasă ca una a înţelegerii urmată firesc de acceptare) faptelor petrecute.
Omul afectiv este un Sisif condamnat mereu să poarte cu el viaţa în milardele ei de imagini încărcate de trăiri stocate în tot atâtea aduceri aminte, iar omul raţional este un Prometeu care luminează pe mai departe tocmai acele momente care determină să aibe loc prezentul, proiectându-se în acest fel mereu într-un viitor posibil. Fie că ne dorim sau nu, noi nu suntem nici unul dintre aceştia doi: nici omul raţional, nici cel afectiv, dar suntem o combinaţie de raţiune şi afectivitate. Prin urmare, suntem nişte indivizi plini de particularităţi. Momentele pe care le trăim pot să fie aceleaşi, ce nu este însă la fel este felul în care fiecare urmează să îşi aducă aminte acest lucru. În timp ce este posibil ca eu să trec fără să iau în seamă această clipă, altcineva îşi va aduce aminte fiecare dataliu al acestui moment. Suntem aşadar diferiţi şi datorită felului în care ne aducem aminte viaţa şi momentele ei. Înţeleg în cele din urmă că merită o analiză sertarele memoriei noastre şi nu doar datorită informaţiilor pe care ar putea sa ni le aducă la cunoştinţă, dar mai ales prin înţelegerea pe care o poate da asupra omului care suntem. Fiecare amintire este o dovadă a unicităţii fiecăruia.
Într-o lume care se dezlănţuie între aceleaşi coordonate şi sub acelaşi îndemn la acţiune, raţiunea şi afectele noastre ne ajută să ne aducem aminte propria viaţă.