Mood

Vremea frumoasă de afară ţese o pânză uriaşă de lumină în jurul unor mici detalii: coji de portocale, cozile împletite ale unei fetiţe, smoală împrăştiată ici colo pe străzi, copaci galbeni sau goi, cerul albastru ca în mijlocul verii. Cu toate acestea prefer să stau ghemuită în casă, să citesc Amantele şi să mă uit la gutuia de la geam. M-am gândit şi la sărbători: la micile lumini împrăştiate prin brad, la mirosul de plăcintă cu răvaş şi şosetele groase din dulap. Fragmente dintr-o realitate cu miros de tuş negru. Cineva spunea odată că viaţă este şi ceea ce noi inventăm, mai ales dacă îndemânarea te face să uiţi de la ce ai pornit. Eu nu ştiu cu siguranţă dacă este viaţă, însă este cel puţin ceea ce o face suportabilă şi uneori ademenitoare: să-ţi scorneşti viaţa cu aceiaşi convingere cu care un copil crede în Moş Crăciun.
Aceiaşi idee a persistat în mintea mea şi după ce am fost la teatru la piesa Moartea unui comis voiajor  în regia lui Felix Alexa şi pusă în scenă la Teatrul Bulandra. Patru personaje îşi consumă viaţa agonizând tocmai pentru că încearcă să trăiască cu adevărul despre ei înşişi. Şi de fiecare dată confruntarea cade în derizoriu şi disimulare: viaţa nu se lasă privită. Realitatea aşa cum o ştim noi nu poate fi împărtăşită, fiecare trăieşte în această abundenţă de percepţii şi relaţii în care este angrenat.
Willy Loman (Victor Rebengiuc) îşi consumă viaţa investind-o în ceilalţi, mai exact în cei doi fii pe care îi are: Biff (Şerban Pavlu) şi Ben (Claudiu Stănescu). Nimic nu este stabilit cu atâta precizie ca realitatea pe care o percepe el: Biff şi Ben au obligaţia morală să îi împlinească această viaţă de aşteptări şi de continuă investiţie, şi totul doar pentru că el nu poate. Retrasă, neobservată soţia lui, Linda Loman (Mariana Mihuţ), trăieşte doar pentru a îi servi pe ceilalţi trei bărbaţi din viaţa ei. În continuă încordare, supunere şi amorţeală, Linda nu ar ştii ce să facă cu viaţa ei într-o zi în care nici unul dintre ei nu ar mai fi acolo. Primii care observă tăvălugul neliniştit de întâmplări care converg spre aceiaşi realitate sunt cei doi băieţi. Pe de o parte Biff, speranţa familiei, care în acest moment nu este decât un şomer şi un inadaptat, de cealaltă parte, Ben care nu vrea să ia niciodată o decizie în afara aceleia de a se căsători cu toate femeile pe care le agaţă. Amândoi încă locuiesc cu părinţii, iar atunci când capul familiei este concediat, fiecare trebuie să îşi asume responsabilităţi pe care au încercat în tot acest timp să nu le facă parte din planurile lor de viaţă.
În această piesă de teatru actorul aflat pe scenă îl interpretează pe spectator. Spectatorul este cel care se află în mijlocul familiei şi încearcă să se recunoască în toate fragmentele de viaţă care încep din clipa în care s-a născut. Spectatorul este cel care vrea cu tot dinadinsul să aibe un chip în acea mulţime de feţe şi trăiri şi tot acela, care în final, înţelege că este în cea mai bună dintre vieţile posibile. În afara acestei convingeri, haosul stăpâneşte peste tot şi suferinţa incertitudinilor ia sfârşit doar prin moarte.
Nu ştiu dacă timp de aproape doua ore cât a ţinut piesa de teatru am simţit vreodată speranţă, nici macar nu am fost în apropierea ei, însă în acel moment viaţa a părut atât de încărcată (pe scena, în afara ei), încât uşurătatea fiinţei umane s-a ivit tocmai din acest spectacol imens care este realitatea aşa cum credem noi că este şi în care oamenii se mint cu adevărat pentru a se putea iubi şi iubi.