Mood

Încă îmi aduc foarte bine aminte culoarul îngust cu uşi de o parte şi de cealaltă, băile îmbîcsite cu fire de păr, capătul coridorului unde de cele mai multe ori, gunoiul arăta câte ceva despre fiecare, colegele de palier care fumau furioase sau doar plictisite din ţigări foarte subţiri, anunţurile lipite la întâmplare şi din care am reţinut: "caut loc de cămin ofer dragoste", camera cu o draperie mare albastră şi câteva cărţi împrăştiate prin apropierea mea şi a Ruxandrei. Sub perna Ruxandrei erau Micul Prinţ şi scrisori în franceză de la un bărbat pe care ea deja îl iubea foarte mult. În apropierea chiuvetei mă simţeam cel mai aproape de familie, restul apariţiilor erau confuze şi totuşi convingătoare. Lăsam ore în şir să curgă apa şi vorbeam, dar nu am reţinut nimic. Minţeam foarte mult în perioada aceea din nevoia de a mă îndepărta de acele realităţi în mijlocul cărora mă aflam şi de unde nu am reuşit să iubesc pe nimeni. La etajul trei, Teo avea o colegă care citea scriitorii japonezi, iar pe pat un evantai din lemn roşu. Cu Teo mâncam eclere din supermarket şi visam până începeam să fiu obosită că realitatea mă contrazice. O singură dată, acolo, a fost ziua mea şi am primit un balon, un bilet şi o carte scrisă de Haruki Murakami, Pădurea norvegiană. Cartea am citit-o într-o noapte pentru că nu voiam să suport singurătatea într-o cameră de 2 metri pe 3 şi pentru că, atunci când, Ruxandra pleca, lua cu ea Micul Prinţ.
Când am urmărit astăzi ecranizarea după romanul scris de Hurakami, Noruwei no mori, în regia lui Anh Hung Tran (2010), toate aceste detalii marginalizate prin atâtea alte actualizări ascundeau de fapt, conştiinţa meticuloasă a unui om pentru care memoria este doar întreruperea lucrurilor deja evidente.
La câţiva ani după sinuciderea unui prieten, Watanabe (Kenichi Matsuyama) îşi readuce aminte acei ani din preajma tragediei. Atunci el se pregătea să împlinească vârsta de 20 de ani şi locuia într-un cămin studenţesc. Moartea prietenului l-a apropiat de iubita acestuia, Naoko (Rinko Kikuchi), de care se şi îndrăgosteşte ulterior. O dragoste neîmpărtăşită care îi arată lui Watanabe fragilitatea cu care oamenii trăiesc pentru a se întâlni şi pentru a îşi împărtăşi visele.