Suntem mai deprinşi să ne măsurăm vieţile în ani, decât o facem prin amintiri, poate doar pentru că o asemenea măsură ne-ar transforma în nişte Sisifi osteniţi în faţa propriilor noastre emoţii. Îndârjirea de a înainta purtându-ne povara în spate sfârşeşte atunci când îmbătrânim. Îmi aduc aminte şi acum ochii acelui bătrân înainte să moară cum rememorau cu lăcomie întreaga lui viaţă. Pe lângă ea am trecut şi eu în mare grabă în ultima vreme aproape uitând ce înseamnă să tragi adânc aer în piept şi să priveşti curios împrejur fără ţintă.
Într-o vineri 13 am fost la teatru. Piesa s-a ţinut la Teatrul Bulandra, sala Izvor după opera lui Cehov, Unchiul Vanea. Din distribuţie a făcut parte Victor Rebengiuc(pe care mi-am dorit să îl revăd jucând după interpretarea din Moartea unui comis voiajor), Mariana Mihuţ şi Horaţiu Mălăele(pe acesta din urmă, mărturisesc că eram curioasă să îl urmăresc pe scenă).
Decorul dorea să surprindă intimitatea căminului rusesc tocmai de aceea, samovarul a devenit o recuzită indispensabilă alături de mirosul puternic de tămâie care străbătea spaţiul dincolo de scenă. Cu toate acestea, sărăcia obiectelor menite să susţină scenografia unei piese de teatru este încă vizibilă pe multe scene ale teatrului bucureştean. Poate doar piesa E doar sfârşitul lumii în regia lui Radu Afrim, dintre cele pe care le-am văzut, exploatează şi valorifică această dimensiune a teatrului în mod real.
Revenind la povestea Unchiului Vanea mărturisesc că, din acel cămin rusesc la care eu priveam dintr-un colţ, doar câteva personaje mi-au comunicat trăirile lor şi mi-au arătat lumea din care fac parte. În rest fuziuni între caractere, replici şi emoţii aşa cum le-a creat Cehov şi personaje care şi-ar fi dorit să aparţină de Cehov, dar nu puteau. Cred că fiecare actor are în primul rând datoria faţă de el însuşi să fie sincer cu personajele sale, altfel apare înstrăinare, impostura.
Unchiul Vanea pus în scenă de Yuri Kordonsky şi cu o scenografie semnată de Elena Dmitrakova a fost însă, şi de această dată, în primul rând opera lui Cehov. Doar sub pana acestuia, Horaţiu Mălăele a ştiut să devină Unchiul Vanea iar, Andrea Bibiri l-a urmat îndeaproape ca şi o fiică pe acest unchi în rolul Sofiei Alexandrovna. De fapt, la finalul spectacolului am şi aplaudat tocmai aceste interpretări care şi-au rostit cu multă forţă şi frumuseţe (talent) replicile, dând publicului posibilitatea de a reţine cine este Unchiul Vanea?. M-am ridicat de pe scaun râzănd, dar cu mintea răscolită de forţa fiecărui zâmbet sub care întocmai ca şi personajele din piesă, îmi camuflam luciditatea cu care observam viaţa înfăţişată înaintea şi înapoia mea. Am râs mult alături de Unchiul Vanea pentru că în primul rând totul se îndură şi se ţipă foarte încet. Alături de Sonia am strigat cu toată puterea plămânilor pentru că dacă trebuie să plângi, în jur e nevoie de mult zgomot, să nu se audă nimic. M-am gândit mult la ceea ce naşte această amărăciune de ambele părţi şi întocmai ca şi bătrânul din povestea de mai sus, Unchiul Vanea şi Sonia îşi privesc şi ei viaţa cu luare aminte şi de fiecare dată răzbate aceiaşi dragoste care la celălalt capăt este neîmpărtăşită. Dar nu pentru că nimeni nu l-ar fi iubit pe Unchiul Vanea sau pe Sonia, doar că viaţa aşa cum este ea, se îndreaptă ireversibil spre moarte. În faţa acestei aşteptări prelungite, răbdarea te sileşte să te pregăteşti neîncetat, însă fără să ştii dacă bătrâneţea va fi îndeajuns de suportabilă pentru ceea ce a fost: "Doamne, de ce sunt bătrân?"
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu