Mood

Încerc să-mi înfing cât mai violent nările în coaja aceasta de portocală, să-mi recapăt mirosul. Decorurile,oamenii s-au schimbat şi înlocuite cu vecinătăţi în care sunt singura care mă simt străină; dar cojile de portocale sunt ca o mică epidermă care acoperă încă exact aceiaşi lume: intimă şi care celebrează viaţa.
Îmi aduc aminte iarna aceea, când în faţa unui monitor, ne-am adunat cu toţii să ne uităm la Spirited Away, la Chihiro. Dacă mă gândesc bine, Lucian a creat pentru noi, un mic Cinema Paradiso, în vecinătatea căruia am descoperit mari cineaşti şi am căpătat momente de bucurie. Poate şi de aceea, în unele dimineţi, dau buzna la Cinema Studio, aleg un rând şi un scaun şi pentru câteva minute în întunericul sălii am un loc în care sunt ţintuită să privesc lumina.
Întâmplător sau nu, astăzi multe stări sufleteşti au devenit vizibile. E în mine un copil care nu încetează niciodată să măzgălească cu creta tot felul de contururi pe care mai apoi, să le urmez şi să ghicesc ce doreşte să-mi arate. E acelaşi copil care mă ţine cu putere prin mâinile deja osoase şi lipsite de orice carne ale bunicului, să-mi arate viata. Viaţa nu îşi mai aduce aminte cine sunt. Totul se petrece de acum pe întuneric, într-un întuneric în care nişte mâini mă bâjbâie şi încearca să mă prindă, iar după ce învingerea are loc, se arată  puternic că stăm iaraşi alături, dar în lumină. Cum să nu mă las eu învinsă? Din asemenea jocuri de putere, poţi salva vieţi. Dar uite, se întamplă să înving, copilul stă îmbufnat, nu mai desenează nimic. Şi când mă gândesc câte prietenii am pierdut astfel, doar pentru că celălalt nu dorea să se mai joace...