Mood

Să scriu despre ură. Despre grămada de cochilii sparte şi aduse la mal de valuri. Despre oamenii necunoscuţi care împart alături de alţii compartimentele din tren şi care devin astfel, pentru câteva ceasuri, cunoscuţi unii altora. Despre scrisorile pe care nu le mai scriem şi despre bunicii pe care nu ni mai aducem aminte, poate pentru că cei mai mulţi dintre ei au murit, poate că alţii nici nu au fost.
Ziua m-a întâmpinat cu un buchet de ghiocei de gradină şi mai multă lumină în cele două ferestre care sunt în această casă unde locuiesc de mai bine de doi ani.
Vreau să spun atâtea, dar tăcerile sunt mai aproape, mai limpezi.
Voi târî după mine nu doar aceste cochilii sparte, dar şi micile inimi care încă bat în interiorul lor. Aceste cochilii sunt vârstele mele, minunatele fetiţe care am fost, surprinzatoarele femei care devin. Unele au ştiut doar să iubească, celelalte ştiu doar să urască intens ca şi cum, în interiorul acestor trupuri, inima măsoară şi stochează doar exactităţile. Sferturile, jumătăţile nu contează, doar orele  fixe care anunţă oamenii ce am fost, oamenii ce vom deveni. La fel e şi cu melcii, ceea ce atingem sunt cochiliile lor, carapacea sub care o întreagă memorie aşteaptă să fie la adăpost.
Sub iubirile sau urile mele, vârstele merg mai departe. Şi asta mă sperie cel mai mult.