...nesfârșita
melodie care ne străbate trupurile fragile, atinse de moarte dinainte de a fi
născute și care pentru cei mai mulți rămâne nedeslușită. În zilele toride de
vară în curte, cerul și pământul aveau un fel de zumzet din care urechile mele
reușeau să înțeleagă doar că timpul se mișcă mereu în afara noastră, nu ne
clintește și nu ne ia cu el niciunde. După ore bune de moțăială, câinele lătra
la câțiva trecători, iar eu mă furișam în casă după ce îmi spălam picioarele cu
apă rece. Asta era viața, un fel de viață, transparentă, aproape că puteai
vedea cum toate vor sfârși în fața unor perdele îmbibate de praf care ne țineau
laolaltă într-o casă cu tavanul jos, o fotografie în care siluetele tinere ale
bunicilor îi făceau de nerecunoscut și
două paturi în care mai ales pisicile își găseau odihna. Poarta se deschidea
doar pentru a marca trecerea de la o săptămână la alta, în rest nimeni nu tulbura
cu prezența lui o lume care se obișnuise să dea față în față doar cu noi. În
fundul grădinii noaptea, la kilometrii distanță de locul în care se aflau
tălpile mele, mici lumini colorate erau un fel de basm pe care nu mi-l citea
nimeni, dar care îmi umplea ochii numai cu dorința de a știi cum să străbat tot
acel pământ cald care ne despărțea și
care mă expulza dintr-un spațiu de care îmi era
dor. Oricât mi-aș fi frecat ochii, nu găseam pe nimeni care să mă
însoțească și să întrerupă aceea tăcere sub
care totul mi se părea că se scufundă și așa va rămâne. Dincolo orașul strălucea
ca un pom de Crăciun.
În oraș am ajuns
mulți ani mai târziu într-un autobuz vechi,
unde oameni erau îmbrăcați ca într-o zi de duminică și fiecare afișa pe față o inexplicabilă demnitate că se află pe acele scaune. Unii își
doreau orașul pentru că se saturaseră de țărână și animale, altele lăsau în
urmă ani de mariaje alături de alcoolici
care le transformaseră în rușinea și compătimirea sătenilor, cei mai mulți însă
se îndreptau din inerție spre o lume despre care nu știau nimic, dar pe care ajunseseră
să și-o dorească doar pentru că era dezirabilă pentru toți cei care se
realizaseră în viață.
Se întâmplă ca în
nopțile foarte călduroase, întinsă pe un cearceaf, să-mi doresc să fiu în altă
parte. Acum, viața e mereu în altă parte, opacă, plină de vecinătăți pe care le
străbați doar să ajungi din nou la aceleași.
Ceea ce m-a
îndemnat să scriu aceste rânduri a fost un vis pe care l-am avut noaptea
trecută. Pentru a doua oară în această viață am visat deșertul. Doar acea imensitate de nisip întinsă la
picioarele mele, nestrăbatută de nimic și de nimeni, deasupra soarele lumina
această suprafață neîncăpătoare în ochii mei și făcea ca uimirea mea să fie și
mai mare. Deodată, am intuit că nisipul formează o dună imensă care trasa peste
tot linia orizontului, despărțind astfel cele două imensități dinaintea mea:
deșertul și cerul. Mi-am surprins mintea căutand să descopere ce e dincolo de
acest deșert, singurul care îmi străbătea privirea și așa, cum făceam în urmă
cu mulți ani, în grădina din spatele casei, fixam depărtarea și acum, lăsând
imaginația să umple goluri care se adunau dintr-odată în sufletul meu ca o
prezență pe care o putem percepe, insă
nu o putem atinge. La fel ca atunci, în spatele meu era viața mea așa cum o
cunoșteam deja pe de rost, blocurile gri, inalte de 10 etaje, străzile
aglomerate, niciun copac, iar în față ceea ce părea să fie de această dată rama
prin care eu priveam nu în depărtare, mai degrabă spre ceea ce putea fi viața
mea numai dacă aș avea curajul să o străbat cu adevărat de la un capăt la altul.
Nesfârșitele vise
care ca și moartea ne dau tărcoale, ne
ademenesc și în cele din urmă ne aruncă în viață pentru încă o gură de aer, o
mână de nisip și toate mările în care dacă nu ne-am scălda, nu ar cunoaște
niciodată frumusețea valurilor ce se
sparg foarte aproape de mal.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu