În zilele lungi de foarte altădată şi care se întindeau asemenea gâtului meu obişnuiam să-mi petrec timpul privind lumea de sus şi nu pentru că eram o încrezută, dar eu sunt o girafă. La fel ca şi mine, alte girafe dădeau la o parte crengile copacilor pentru a putea merge dintr-o parte în alta de dimineaţă până seara. Ba mai mult, eu mă trezeam dis de dimineaţă şi începeam să străbat drumul desenat printre baobabi. În Ţara Baobabilor Ochi de Noapte trăiam fericite cu faţa la soare multe vieţuitoare: struţi, cămile, zebre, lei, antilope, rinoceri, elefanţi şi deja le-am pierdut şirul. Trebuie să mai fi fost şi multe păsări si chiar peşti pentru că aveam în acest ţinut o mare unde mult mai târziu, am descoperit că trăia în ea un spirit care ne fotografia ori de câte ori ne apropiam de apă. De aceea noi, locuitorii, am numit-o Marea Soarbe Tot. Bătrânii au plecat din această lume cu gândul că spiritul acela se îndrăgostise de imaginea lor şi îi chema la el rând pe rând ca să nu trăiască de unul singur. Despărţirile aveau loc în nopţile cu lună plină când marea devenea agitată. Cei mai tineri dintre noi s-au îmbarcat pe vapoare şi împrejur şi cred că au gasit acea lume nouă pentru că nu s-a mai întors nimeni. La mal au ajuns doar poveştile lor care spuneau că au descoperit culori şi oameni.
Dar marea nu era singurul motiv pentru care zilele erau lungi. Pe atunci mă trezeam întotdeauna devreme, deoarece în Ţara Baobabilor Ochi de Noapte se spune că lucrurile se întâmplă o singură dată şi că trebuie să-ţi ţii bine minte visele.
Prietenul meu a fost un indian de statură mică pe care înainte să îl fi întâlnit l-am visat într-o noapte: învăţam să mergem pe bicicletă. A doua zi stăteam amândoi în faţa mării sş priveam cum zăboveşte soarele prins pe suprafaţa apei de spirit. Îl chema Matin.
Matin ştia să facă bărci din hârtie şi să povestească cărţile pe care le citea. Cele mai frumoase zile le-am petrecut plimbându-ne şi descoperind ţinutul în care trăiam. Eu îl purtam pe Matin mai sus decât o puteau face picioarele lui încălţate în pantofi cu şireturi de culoarea greierilor, două şiruri verzi pe care le înnoda lângă încheietura gleznei. Vedea cuiburi, vârful unor copaci, îi plăcea să privească bătrâneţea măslinilor pentru că îi aminteau copilăria lui petrecută în apropierea pădurii. Când treceam sub cerul liber mai mult tăcea pentru ca la sfârşit să spună “am fost atât de aproape“. În ziua în care s-a căsătorit a plouat mult. Pe acoperişurile caselor trecea marea. A venit la mine cu o carte în mâini, am privit împreună şi de această dată cerul. Apoi, Matin şi-a întins mâinile în ploaie şi mi-a spus că o să ne revedem rar.
Îmi plăcea să călătoresc şi când am învăţat pe de rost drumul dintre baobabi, m-am uitat înapoi, apoi înainte şi am plecat. Doar marea mă însoţea. Atunci i-am înţeles şi singurătatea: ajungea în multe ţinuturi unde nu era decat ea şi un drum .
Cât de frumoasă era Ţara Stai pe Loc. Aici găseai magnolii în floare tot timpul anului, oameni interpretând la instrumente muzicale care scoteau strigătele animalelor de acasă , lune de toate mărimile pe cer, bărbaţi iubind femei frumoase purtând rochii lungi care le subţiau corpul (păreau nişte vrejuri de fasole verde), pietre puse unele peste altele şi unde oamenii intrau şi dormeau seară de seară.
Am cunoscut şi ţinuturi nelocuite. Ţara Nu avea doar un drum pe care eu am păşit pentru prima dată fără să închid ochii şi mi-am imaginat ploaia atunci, pentru o clipă, l-am revăzut pe Matin aşa cum mi-l aduceam aminte.
Dimineaţa visam fără repetiţi.
Mi-am dat seama că am ajuns de jur împrejurul apei pentru că întalnisem oamenii şi văsusem culorile. Zăbovisem într-atâta în apropierea lor încât, dacă aş fi vrut să mă întorc nu puteam.
Azi noapte am visat două lucruri: un baobab şi pe Matin.
Aici ziua încape într-un ceas.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu