Ultimul spectacol de dans contemporan la care am fost s-a numit Sombrero a coregrafului Philippe Decoufle, muzica Brian Eno şi a fost găzduit de Opera Română din Bucureşti ( 19 iunie a.c. ). Este povestea unor umbre şi ale umbrelor lor care nu sunt conştiente că se însoţesc pretutindeni decât atunci când umbra iubeşte o altă umbră şi caută să se exprime (iubirea de sine). Cuvintele sunt bineînţeles mişcări ale corpului în aer, iar aerul este sunetul muzicii care iese dintr-un pian, saxofon şi alte instrumente neidentificate de mine deoarece nu sunt un cunăscător al genului. Umbrele nu au culoare: sunt albe sau negre, iar atunci când îşi descoperă conturul din jurul lor se transformă într-un Narcis, însă de această dată flămând de mişcare care pusă în lumină îi măreşte sau micşorează corpul. Mâinile au în fiecare deget o viaţă care caută să se exprime şi să exprime muzica din jur. Rând pe rând pe scenă se înfăţişează tot felul de umbre care urmăresc lumina pentru a se putea vedea şi pentru a le putea vedea.
Vocea naratoarei este discretă şi senzuală, iar intervenţiile ei au efectul de a sparge tăcerile corpurilor care se desfăşoară înaintea ochilor şi de a lega între ele nedesluşirile umbrelor care suntem şi noi, spectatorii.
Înăuntru şi în afară sau spaţiul cu infinitele lui intimităţi care sunt diferite pentru că este perindat de miliarde de umbre este sugerat de ramele care încadrează câteva prezenţe care privesc sau sunt privite...
Îmi aduc aminte rochiile rotindu-se în jurul unor corpuri, silueta unei umbre coborând scările, se aşează pe scaunul din faţa pianului şi cântă la umbrele clapelor albe: imaginile (proiecţiile video) ne arată cât de departe putem ajunge cu iluzia ca îl vedem pe celălalt.