Mood

Joi seară am fost la această piesă de teatru care s-a jucat la Teatrul Act. Dumnezeul de a doua zi este după părerea mea un album de stări sufleteşti: dragoste, teamă, neputinţă, furie, tristeţe, desnădejde, curaj, mirare, compasiune, indiferenţă, răbdare. În regia lui Claudiu Goga, piesa pune în scenă vieţile a doi oameni care se întâlnesc, se îndrăgostesc şi sunt fotografii despre viaţă. Acel mic moment, aproape de nebăgat în seamă, în care celălalt dispare şi "el devine eu". Decorul intim al teatrului a fost transformat în interiorul unei camere în care El curaţă cartofii, îi pune la prăjit şi încearcă să scrie o scrisoare. Pe o masă câteva sticle de băutură. Ea de cealaltă parte a camerei merge pe un drum trăgând după ea o valiză albastră şi povesteşte despre Paris. Pe perete patru fotografii alb negru. Doi barbăţi şi o femeie fotografiaţi din spate. A patra albă. Complet albă. Pe jos un covor ca acelea care sunt puse prin camerele de oaspeţi la ţară sau nisip şi câteva cochilii. Începe povestea. Fiecare spune cum l-a întâlnit pe celălalt. Replicile sunt haioase pentru că susţin interpretările în parte a fiecăruia cu privire la aceiaşi întâmplare. Când se stinge lumina cineva fotografiază, ne fotografiază. Ideea unui Dumnezeu fotograf. Se aprinde lumina, El şi Ea lângă perete povestesc despre parinţii lor. Tristeţi, renunţări şi imagini ale unor parinţi copii. Fiecare dintre noi suntem începutul unei alte poveşti de iubire, a parinţilor noştri. Cu această fotografie începe albumul nostru.
Restul e o simfonie în care omul încearcă să trăiască când mai sus, când mai jos, mereu însă pentru a îţi da seama că nu există nici o explicaţie pentru singurătate. Aici fiecare trebuie să poată de unul singur chiar dacă numai laolaltă suntem dragoste.