Partea bună când mă trezesc dimineaţa pentru a merge la cursuri este că trec pe lângă cinematograful Studio din Romană şi mă uit să vad ce film rulează. E posibil în felul acesta să evit un haos în care şi eu şi alţii umflăm plămânii cu plictis. Miercuri am fost la un film în regia lui Michael Haneke(2009). Când am intrat în sală la zece dimineaţa nu era nimeni. Scaunele roşii erau eliberate de greutatea unor corpuri şi supradimensionau spaţiul prin tăcere. În realiate, Studio nu este un cinematograf mare, însă e singurul în care eu vin să văd un film.
Când am citit pe afiş numele regizorului îndată am dorit să văd filmul. În trecut văzusem de acelaşi regizor: Le temps de loup (2003), Cache (2005) şi La pianiste (2001). În Das weisse band, Haneke investighează ca şi în filmele mai sus menţionate, psihologia umană pentru a indica şi a încerca să explice sursa binelui şi a răului care se află în oameni. Prin povestea învăţătorului (Christien Friedel) întrăm în viaţa unei comunităţi. Povestea începe înaintea izbucnirii primului război mondial într-un sat german când o serie de accidente neaşteptate îndepărtează viaţa obişnuită a comunităţii. Printr-un şir de întâmplări, intrăm în viaţa unor familii pe care Haneke ni le dezvăluie tocmai pentru complexitatea relaţiilor şi a valorilor pe care membrii le împărtăşesc. Aparent totul este tihnit şi funcţionează după nişte reguli riguros respectate. Cum în fiecare comunitatea există categorii respectabile şi în cea de faţă, preotul (Bughart Klausner) şi doctorul (Rainer Bock) ocupă atenţia oamenilor. În spatele unor asemenea figuri se află însă adevărate mecanisme ale răului.
Filmat alb negru, Das weisse band conţine o observaţie atentă şi amănunţită asupra omului în ipostaza de făptaş, părtaş şi victimă. Din limbajul său regizoral nu lipşeşte ironia cu care descrie situaţii în care omul absolvă sau pedepşeşte comportamente hrănindu-se cu puterea pe care i-o dă un bine doar aparent.
Filmul a fost nominalizat la premiile Oscar şi a obţinut Globul de Aur pentru cel mai bun film străin în 2010.
Când am citit pe afiş numele regizorului îndată am dorit să văd filmul. În trecut văzusem de acelaşi regizor: Le temps de loup (2003), Cache (2005) şi La pianiste (2001). În Das weisse band, Haneke investighează ca şi în filmele mai sus menţionate, psihologia umană pentru a indica şi a încerca să explice sursa binelui şi a răului care se află în oameni. Prin povestea învăţătorului (Christien Friedel) întrăm în viaţa unei comunităţi. Povestea începe înaintea izbucnirii primului război mondial într-un sat german când o serie de accidente neaşteptate îndepărtează viaţa obişnuită a comunităţii. Printr-un şir de întâmplări, intrăm în viaţa unor familii pe care Haneke ni le dezvăluie tocmai pentru complexitatea relaţiilor şi a valorilor pe care membrii le împărtăşesc. Aparent totul este tihnit şi funcţionează după nişte reguli riguros respectate. Cum în fiecare comunitatea există categorii respectabile şi în cea de faţă, preotul (Bughart Klausner) şi doctorul (Rainer Bock) ocupă atenţia oamenilor. În spatele unor asemenea figuri se află însă adevărate mecanisme ale răului.
Filmat alb negru, Das weisse band conţine o observaţie atentă şi amănunţită asupra omului în ipostaza de făptaş, părtaş şi victimă. Din limbajul său regizoral nu lipşeşte ironia cu care descrie situaţii în care omul absolvă sau pedepşeşte comportamente hrănindu-se cu puterea pe care i-o dă un bine doar aparent.
Filmul a fost nominalizat la premiile Oscar şi a obţinut Globul de Aur pentru cel mai bun film străin în 2010.
2 comentarii:
...de fapt dupa ce am vazut La pianiste, The white ribbon mi s-a parut tolerabil, din trailere ma asteptam la un subiect mai complex, totusi am admirat maniera de expunere a regizorului care nu taie in carne vie ca in cazul Pianistei... desi ma gandesc la faptul daca este bine sa voalezi oroarea unor situatii "uzuale" care au fost marcate in film: incestul, penalizarile scabroase, relatiile dintre sexe
Sunt de parere ca voalarea s-a datorat tocmai unui accent pe care a incercat sa il puna pe caracterul "ascuns" al unei societatii în care "animalicul" din om devine cu atat mai periculos cu cat este inabusit in tot felul de poli putere in jurul carora traieste: familia si biserica. Pentru mine cel putin aceasta agresivitate mai putin afisata a reusit sa problematizeze mult mai eficient desfasurarea scenelor in mintea mea.
Trimiteți un comentariu