Mood

Am scris mai demult într-o dimineaţă această poveste despre un elefant. Eram în troleul 86 şi mergeam spre Bucureştii Noi. La staţia Pajura povestea şi-a găsit un sfârşit asupra căruia nu am putut reveni. Micul meu animal s-a îndepărtat pe zi ce trece şi mă priveşte de undeva din Ţara Vis de Doruri Multe.


Elefantul Albastru se gândea de multe ori la Ţara Vis de Doruri Multe. Era atât de convins că această ţară există, încât dacă ajungea la capătul lumii şi nu ar fi dat de ea putea spune că acolo în acel loc, precis nu este capătul lumii. Îi plăceau dimineţile cu acele mici rotiri ale acului de ceasornic prin care întunericul era dat la o parte. Şi dimineţile îl plăceau pe el pentru că i se învârteau în jurul ochilor lăsându-i semne: câteva linii concentrice descriau în dreptul privirii lui harta unei lumi, Ţara Elefantului Albastru. Se născuse în Ruziasia în anul Marelui Ger. Zăpada l-a mângâiat prima, dar el nu îşi aduce aminte. Despre acestea i-a vorbit mama lui care nu putea uita picăturile de apă îngheţate şi micul elefant născut în mijlocul acelui anotimp. Două contraste care în acel moment s-au găsit şi alcătuiau cea mai frumoasă zi din viaţa ei. Tatăl străbătea atunci Ruziasia aşa că încă de la început el nu avea amintiri. Nu i-a povestit niciodată elefantului ceva despre copilăria lui. Mama a umplut şi tăcerea lui Orbus, tatăl. Elefantul Albastru ştia că este iubit.
(fotografia este realizată de JO: http://www.flickr.com/people/resinacacia/)