Fotografiile alb negru ale lui Gilbert Garcin relevă imposibilităţile fiinţei. Acel Sisif prins într-un joc de limite (îi serveşte drept model acelaşi personaj masculin) însă, amăgit că s-a eliberat. Cerul sau arta, după cum arată imaginile, sunt doar nişte uşi pe care crede că a intrat părăsind decorul precedent. Însoţit de celălalt care poate fi umbra sau eul feminin, singurătatea irumpe mai feroce şi este descrisă ca urma unui cerc în nisip, care ne înconjoară şi unde nimic nu se poate înalţa sau situa în imediata apropiere. Aparent ne sprijinim coatele pe o fereastră, suntem înconjuraţi de ziduri, clădiri, copaci, ne bagăm tălpile într-un ocean sau ne plimbăm prin muzee. Lumea este un ciob de oglindă în care omul dacă ar privi, ar vedea un hău în care el este acea modelare necontenită a negrului. Viaţa este ceea ce noi ţesem; un moment de reflecţie şi poţi distinge funiile lungi care te trag dintr-o groapă în alta sau dintr-un interior spre altul. Trăim în aceste vise pentru a popula un imens spaţiu în care Sisif a rămas singur. Povara nu a încetat niciodată, dar a fost înlocuită cu iluzia că suntem mici dumnezei care pot crea din nimic. Însă mâinile noastre ţin strâns cu putere doar nişte pumni de nisip pentru că noi trăim într-un deşert de fantasme (Vivre dans un desert, astfel şi-a numit Garcin, una dintre fotografii), iar cei care nu dau niciodată drumul la degete sunt artiştii.
duminică, 13 iunie 2010
Gilbert Garcin
Fotografiile alb negru ale lui Gilbert Garcin relevă imposibilităţile fiinţei. Acel Sisif prins într-un joc de limite (îi serveşte drept model acelaşi personaj masculin) însă, amăgit că s-a eliberat. Cerul sau arta, după cum arată imaginile, sunt doar nişte uşi pe care crede că a intrat părăsind decorul precedent. Însoţit de celălalt care poate fi umbra sau eul feminin, singurătatea irumpe mai feroce şi este descrisă ca urma unui cerc în nisip, care ne înconjoară şi unde nimic nu se poate înalţa sau situa în imediata apropiere. Aparent ne sprijinim coatele pe o fereastră, suntem înconjuraţi de ziduri, clădiri, copaci, ne bagăm tălpile într-un ocean sau ne plimbăm prin muzee. Lumea este un ciob de oglindă în care omul dacă ar privi, ar vedea un hău în care el este acea modelare necontenită a negrului. Viaţa este ceea ce noi ţesem; un moment de reflecţie şi poţi distinge funiile lungi care te trag dintr-o groapă în alta sau dintr-un interior spre altul. Trăim în aceste vise pentru a popula un imens spaţiu în care Sisif a rămas singur. Povara nu a încetat niciodată, dar a fost înlocuită cu iluzia că suntem mici dumnezei care pot crea din nimic. Însă mâinile noastre ţin strâns cu putere doar nişte pumni de nisip pentru că noi trăim într-un deşert de fantasme (Vivre dans un desert, astfel şi-a numit Garcin, una dintre fotografii), iar cei care nu dau niciodată drumul la degete sunt artiştii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu