Mood

Mărturisesc că nu am văzut prea multe filme în regia lui Federico Fellini. Primul film pe care l-am văzut a fost La dolce vita şi în urmă cu doi sau trei ani, m-am uitat la Otto e mezzo. I vitelloni filmat în 1953 m-a făcut să mă gândesc la Giuseppe Tornatore şi al său film, Baaria. Moraldo (Franco Interlenghi), Fausto (Franco Fabrizi), Alberto (Alberto Sordi), Leopoldo (Leopoldo Trieste) şi Riccardo (Riccardo Fellini) sunt cinci prieteni dintr-un mic oraş din Italia. Ajunşi la vârsta la care cei mai mulţi se gândesc la o familie, aceştia încă hoinăresc prin viaţă, visând la lumi pe care caută să le dea de urmă. Prin mărturisirile lui Moraldo facem cunoştintă cu fiecare în parte: Fausto care este şi liderul grupului este veşnicul îndrăgostit, Alberto care refuză să se angajeze şi este întreţinut de sora lui, Leopoldo, cel care visează să ajungă un scriitor şi Riccardo care îşi doreşte să plece din orăşel. Voia bună se risipeşte atunci când Fausto se căsătoreşte cu Sandra (Leonora Ruffo), sora lui Moraldo, după ce aceasta rămâne însărcinată. Din acest moment, fiecare va realiza mai devreme sau mai târziu că trebuie să-şi revizuiască alegerile şi să-şi asume responsabilităţi. Este un film în care reacţiile umane sunt puse sub lupă şi ceea ce se distinge este un amalgam de trăiri în care omul avid de tinereţe încearcă să prelungească la nesfărşit libertatea pe care timpul pare să i-o ia. Moraldo este primul care înţelege că trebuie să pună capăt acestor amăgiri şi unor prietenii care îl ţin de ceva timp în acelaşi loc, acela al casei şi îi dau un înşelător sentiment de siguranţă. Ceilalţi se trezesc mai devreme sau mai tîrziu în lumina unei lumi în care omul trebuie să înveţe, să guste încă cu plăcere viaţa cu transformările ei. Filmul a fost nominalizat la premiile Oscar în 1958 şi a primit Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneţia din 1953.