Mood

Îmi amintesc scena în care Audrey Hepburn poartă după ea un violoncel sau aceea în care o găseşte spânzurată pe Miriam Hopkins în rolul lui Lily Mortar.Pe cât de nefericită se arată în The children's hour, pe atât de poznaşă este în Sabrina unde îndrăgostită se caţără prin copaci. Am vrut să-mi aduc aminte toate aceste filme în care au jucat diverse actriţe, încercând să verific ce anume din interpretarea lor a rămas în mintea mea. Îmi amintesc oglinda din camera lui Bette Davis în Dark Victory în care silueta ei se multiplică de trei ori ca şi cum trebuia să o ţin bine minte în rolul din All about Eve.
Vocea. Bag de seamă că pe Laura Bacall o recunosc dintr-o mie: începe să cânte, mă uit atent la ecran, îi fixez chipul, nimic nu păleşte chiar dacă e în preajma unuia ca Humphrey Bogart. Nu, nu e Richard din Casablanca, uitaţi-vă la In a lonely place şi o să ştiţi cine e.
Mă uit la filmele vechi pentru că mărturisesc există un magnetism care se declanşează prin acel joc de lumini şi umbre care aruncă chipurile într-o arenă de trăiri pe care nici un machiaj nu le estompează sau nu le aduce vreun adaos. Îmi plac deopotrivă rochiile cu crinolină sau cele pe lângă corp, decolteurile, gesturile, felul în care îşi aprind ţigările sau privesc; sunt nişte feline care bântuie lumea cu feminitatea lor. Azi e mult praf, chipurile nu mai au identitate. Poate cineva să uite cum Natalie Wood te fixează cu privirea în Splendor in the Grass? Lumea se bucură de păpuşi ca şi cum gesturile lor nu se nasc din nişte aţe trase cu mai mult sau mai puţină îndemânare. Ideea acelei femme fatale din bijuteria lui Lalique, Dragonfly, a fost înlocuită de un erotism exagerat ce a decăzut în vulgaritate. O iubesc pe Marilyn Moroe pentru că iubea viaţa, nu bărbaţii deşi, fiecare a fost convins că pe el îl dorea, pe Audrey Hepburn care îşi ascunde frumuseţea sub nişte mănuşi albe. Erau pur şi simplu frumoase într-o lume alb negru. Tocmai asta îmi place că Ava Gardner nu o să aibe niciodată ochii albaştri, Joan Crawford nu o să fie niciodată roşcată şi pot oricând să-mi imaginez roşul pe care îl vreau eu, atunci când Vivien Leigh dansează cu Clark Gable. Totul sfârşeşte în mintea mea cu imaginea lui Paulette Godard: urmăresc conturul negru din jurul ochilor să văd ceea ce spune. Cel mai bun film pe care l-am văzut este acela în care nimeni nu spune nimic doar mişcă nişte mâini în aer şi un barbat cu jobenul pe cap ia la braţ o femeie şi o duce înspre lume, soarele răsare drept în faţă ca un curcubeu ivit în interiorul unui cinemarograf în care astăzi nu mai intră nimeni.