Mood

Am visat azi noapte o găleată plină cu melci. Nu m-am mirat, i-am privit îndelung, gândindu-mă pentru un moment că poate nu sunt toţi la fel. Apoi am intrat într-un alt vis, eram pe un deal şi priveam la un ecran mare pe care se derulau imagini cu oameni pe care i-am cunoscut când erau nişte copii, chiar şi acum păstrau aceleaşi chipuri, pentru că absenţa lor mi-a lăsat în minte doar ceea ce cunoşteam eu despre ei. Mici oameni care nu îmbătrânesc niciodată pentru că nu ştiu cum să fie bătrâni. Timpul e o formă de însingurare atunci când îl umplem cu experienţe personale fără să luăm distanță şi fară să lăsăm înăuntru necunoaşteri şi necunoscuţi. Observ, chiar dacă în vis, că timpul dacă nu îl împărtăşeşti, atunci rămâne pe loc ca acele ceasuri din copilărie pe care trebuia să le întorc ca să meargă mai departe. Şi umbli prin amintirile tale ca un Guliver, fiind singurul om mare care încearcă să privească la nişte fiinţe mici să vadă ce au mai făcut. Cel puţin aşa simt eu în vis când nu pot controla realitatea în care intru. Când sunt trează de regulă, mă feresc să-mi aduc aminte pentru că, ce rost are? Am sfârşit de fiecare dată prinsă în reverie ca o poză pe care o agăţi la ţară de un perete dat superficial cu un var şi inevitabilul a trecut pe care îl rostesc ca şi cum, ceva în mare viteză trece şi nu îl mai pot ajunge din urmă. Mărturisesc acum cât de copleşitor poate fi timpul, dacă îţi propui să-l măsori. Trebuie să ştii să te opreşti, în acest sens, mi-am însuşit descoperirile lui Columb ca o dovadă a faptului că exactităţile trebuiesc evitate. Doar în vis nu regret că trec dintr-un decor în altul, în realitate amân totul, căutând să fixez ceva ce se mişcă continuu. Sunt naivă sau plină de orgoliu, cum spunea cineva, încercând să desprind imagini. Şi atunci cum poţi împărtăşi ceva care trece, cum poţi da nisipul dintr-o mână în alta? Poate exact în acel nisip care ţi-a scăpat printre degete, cineva ar fi făcut o fereastră într-un zid şi de acolo putea să vadă marea.
De o parte şi de cealaltă, spaţiul se umple. Mă simt mai în siguranţă în ceva ce nu eu am creat. Lanul mă face să-mi aduc aminte că am înlocuit totul cu simulacre. Nu eşti singură, eşti cu Dumnezeu, spunea bunica. Uite, pot să-mi aduc aminte şi o viaţă care nu este a mea şi chiar în acel moment, un fluture mare trece pe lângă mine, soarele e în faţa noastră şi timpul conţine miliarde de astfel de momente când simţi că viaţa e mereu ţinută deoparte.


(fotografiile sunt realizate de Sally Gall)