Mood

Morte a Venezia este un film în regia lui Luchino Visconti din 1971 după o poveste scrisă de Thomas Mann. Gustav von Aschenbach (Dirk Bogarde) ajunge la Veneţia în căutarea unui loc unde să se refugieze. La fel ca şi el, alţi mii de turişti invadează frumosul oraş italian. Spre deosebire de ei, Gustav pare să nu caute plăcerea şi relaxarea turistică. Însingurat, aproape ursuz, Gustav se îndepărtează de tot si de toţi, până când îl cunoaşte pe tânărul Tadzio (Björn Andresen). Din umbră, urmăreşte vacanţa acestuia alături de familie şi încet, încet îşi aduce aminte sensul şi frumuseţea vieţii în care a renunţat să mai creadă odată cu moartea cuiva drag şi a nerecunoaşterii talentului său de compozitor. Realitatea pe care acesta ajunge să o observe în apropierea morţii şi a unui public lipsit de educaţie are ceva din lumina Veneţiei, care este plină de cruzime aşa cum o arată şi scena în care, un bătrân, cade jos la pamânt în gară şi nimeni nu îi sare în ajutor. Singura care încearcă să înţeleagă ce i se întâmplă omului este o fetiţă care este deîndată îndepărtată de mamă impunându-i acelaşi rol social: indiferenţa. Dar pe plaja Veneţiei, Tadzio răspândeşte viaţa în jurul lui. Ceva din chipul lui reţine toate pulsaţiile vieţii pe care Gustav vrea să o ştie, însetat să descopere umanul şi locul artei în lume. Mi-a rămas în minte scena de pe malul mării în care Tadzio miroase o portocală. Trecerea de la uman la artă sau de la firesc la inspiraţie se face ciclic: umanul duce la artă şi arta duce la uman. Gustav descoperă puterea cu care soarele se ridică în faţa lui Albert, în timp ce în spatele lui, el rămâne înconjurat de lumea aceea neparticipativă de care încercase să se salveze. Pe faţa lui Gustav machiajul se prelinge, prevestind moartea care dă la o parte fantasmele, lasând trupul fără puterea de a mai mânui aţele. Filmul a fost nominalizat la premiile Oscar pentru cel mai bun film străin, patru premii BAFTA şi un premiu la Festivalul de la Cannes.