Mood

Ieri am plecat târziu de la muncă şi aerul rece care îmi batea din faţă mi-a readus în atenţie mici detalii din copilărie. Când m-am apropiat de gura de metrou, silueta unui bărbat m-a îndemnat să o urmăresc: era foarte înalt (un Guliver subteran) şi purta haine cu două numere mai mari decât măsura lui. La un moment dat un zgomot de galoşi înmuiaţi făcuse corp comun cu aducerile mele aminte. Bărbatul cobora încet scările, iar în picioare avea o pereche de cizme galbene pline de noroi şi care îi erau cu patru numere mai mari, ceea ce îl obliga să le aştepte din urmă pentru a putea înainta. Întreaga apariţie a acestui bărbat m-a făcut să mă gândesc la Diane Arbus şi la fotografiile ei care surprind tocmai aceste apariţii diforme ale realităţii. Ciudaţii lui Diane, cei care au ajutat-o să îşi recapete privirea şi au îndemnat-o să caute identitatea fiecăruia dincolo de normalitatea la care trebuie să se alinieze pentru a socializa.
Fur: Am Imaginary Portrait of Diane Arbus în regia lui Steven Shainberg din 2006, descrie tocmai aceste întâlniri neaşteptate care se ivesc în viaţa artistei (interpretată de Nicole Kidman) după ce îl cunoaşte pe noul ei vecin, Lionel (Robert Downey Jr.). Împreună cotrăbuie printre înfăţişările oamenilor pentru a le descoperi poveştile, frământările şi micile bucurii ale zilei, dar mai ales pentru a descoperi spectacolul vieţii în forma lui brută, nealterat, sincer şi de cele mai multe ori, insuportabil de frumos. Filmul abundă în emoţii şi imagini care surprind traiectoria lor şi a sufletelor care le emană, iar finalul descrie o lume şlefuită care scoate la iveală apariţii umane de mult uitate. Mi-a rămas în minte scena din mansarda  lui Lionel unde Diane se refugiază şi tocmai în acea dimineaţă, o asteptau prietenii lor, iar felul în care se mişcă camera de sus în jos pentru a îi arăta, mă face să mă gândesc că nu este suficient să priveşti, e nevoie de multă îndemânare.
Fur a trecut însă neobservat  prin industria cinematografiei americane şi a fost transformat într-un film pentru un public nişă, întocmai ca şi Guliver al meu, care a pătruns prin măruntaiele marelui oraş pe lângă noi, îndreptându-se cu determinare spre lumea din care face parte.