Mood

Îmi aduc aminte portocaliul acela diluat în lumina de seară pe coama calului, pe firele de iarbă, pe ferestrele din sticlă ale casei, pe mâinile mele şi pe găleţile cu apă din curte. Siluete vagi din care răzbate viaţa. Poartă cu sine un strigăt mai puternic decât mieunatul pisicilor, deşi erau două: una albă, alta vărgată. Nimic nu durează. Părăsite de lumină, siluetele deveneau o masă imensă, diformă de care mă loveam la colţuri şi de care am început să mă tem tot timpul poate şi pentru că, eram obişnuită să îmi văd umbra ca un şotron în jurul meu, unde fericită sau nu, săream cu un zâmbet larg pe chip.
Nopţile au devenit nedesluşite ca un ghem încurcat pe care caut să îl dezleg. Bunica a încercat să mă înveţe să împletesc. Când eram mică îi purtam ciorapii de lână, aveam sângele cald, dar nu ştiam nimic.
De ce o girafă ar sta pe spatele unui fluture? Doar că de la aceea înălţime distanţele se pierd într-o intimitate nefirească, îmi trebuie o altfel de înţelegere. Am devenit din ce în ce mai tăcută.
Mă surprind singură într-o sală de cinematograf, privind la pelicula din faţa mea: Pina - tanzt, tanzt, sonst sind wir verloren
Am fost să văd acest documentar în regia lui Wim Wenders de două ori. Prima dată singură, a doua oară însoţită. Nu stiu încă de ce, dar în singurătate totul s-a înfăţişat mai limpede...
Pe suprafaţa unei pânze albe mişcarile unor dansatori (Regina Advento, Malou Airaudo, Ruth Amarante, Rainer Behr, Clementine Deluz, Andrez Bereyin, Ales Cucek, Luty Fortser, Silvia Farias Heredia, ş.a.m.d.) au proiectat tot felul de intuiţii.Sala de cinema devenise o placentă enormă din care nimeni nu avea nici cea mai mică dorinţă să iasă şi să strige primul la viaţă, acolo era tot ce ne putea interesa. Lumea aşa cum o intuiam noi şi pe care fără să vrem, nu mai puteam să ne-o aducem aminte. Dragostea ţâsnea din picioarele unei balerine pentru a se convinge că nu totul e doar carne. Fericirea e doar momentul dintre două salturi irosită pentru că esti foarte atent să îţi iasă mişcările, doar că în repaos îmbrăţişăm tocmai această fericire pe care ne-am refuzat-o de fiecare dată. În singurătate orice vorbire devine o înşiruire de semne, sunetul cel mai puternic pe care pot să îl scoată două palme pentru a reţine o prezenţă.
Lumea Pinei Bausch este invadată de oameni care se mişcă pentru a face posibilă comunicarea, pentru a umple de materie rostirea unor cuvinte care fără corp sunt precum o rochie lăsată în mijlocul camerei fără trupul unei femei care să o îmbrace. De ce este nevoie să comunicăm? De ce mai este nevoie? Când tăcerea te face să simţi că cel putin demonii pe care îi avem cu toţii sunt la adăpost. Pentru că trăim în aceste miliarde de intuiţi despre viaţă. Şi doar pe unii curajul îi determină să părăsească placenta şi exact în acel moment, intuiţia se transformă în dragoste, într-o dragoste neîmpărtăşită.
Picasso spunea "art is a lie that makes us realize truth", eu aş spune că repertoriul coregrafic al Pinei arată precizia cu care corpul se mişcă pin viaţă/ pe scenă, smulgând cu putere tăcerea chiar şi a spectatorului din ultimul rând.