Am descoperit împreună cu ea minunata lume a personajelor lui Hayao Miyazachi într-o casă din Bucureşti în care nici măcar nu locuiam. Ne aflam pur şi simplu în trecere, încercând să alungăm singurătatea şi căteva anxietăţi trezite în noi de marele oraş. Acolo i-am descoperit pe Krzystof Kieslowski sau pe Juliette Binoche, altfel decât o ştiam deja pe de rost din The English Patient (1996), deasemenea orezul mexican şi tăcerile lui Ingmar Bergman. Uitându-mă în urmă, casa aceea a reprezentat pentru mine cel puţin, un fel de labirint al lui Pan, în care m-am strecurat pe furiş, mereu după lăsarea întunericului şi am ieşit fericită faţă în fată cu lumina dimineţii.
În Le mepris, Jean Luc Godard, aduce din nou camera pe faţetele dragostei (vezi Eloge de l'amour). Camille (Brigitte Bardot) şi Paul (Michel Piccoli) formează de ceva timp un cuplu, amândoi sunt mai mult mânaţi de pasiune, decât de raţiune în această relaţie. Totul însă, se amplifică atunci când, Paul primeşte sarcina de a scrie scenariul pentru o nouă interpretare a poveştii lui Ulise într-un film realizat de Fritz Lang. Dornic să renunţe la teatru mai mult din necesitatea de a caştiga mai mulţi bani şi de îşi permite o locuinţă pentru el şi soţie, Paul este dispus să aleagă şi câteva situaţii de compromis. Tocmai de aceea, când finanţatorul filmului un american afemeiat, Jeremy Prokosch (Jack Palance), îi solicită o întrevedere privată cu sotia lui, Paul acceptă. Totul se complică atunci când Camille, nu înţelege comportamentul lui. Dintr-o dată tânăra femeie se trezeşte în mijlocul unei relaţii în care ura şi dispreţul pentru acţiunile soţului îşi fac tot mai mult loc în mijlocul acelei pasiuni care odată au determinat-o, să îşi dorească o familie şi o casă pentru ei doi.
Jean Luc Godard urmăreşte în acest film neajunsurile dragostei faţă în faţă cu personalitatea şi alegerile fiecăruia angrenat în acest joc al seducţiei. Paul şi Camille reprezintă de fapt două moduri de raportare la viaţă, dragoste şi celălalt. În cele din urmă, dragostea rămâne pur şi simplu descoperită şi lipsită de consistenţă în faţa vieţii, iar fiecare se vede nevoit să recunoască nu dragostea din celălalt, cât nevoia de a fi liber.
5 comentarii:
L-am văzut cu ceva timp in urmă. Foarte tare, mi-a plăcut și de la el plecând, am căutat o serie întreagă de filme din perioada aceea. Am ajuns la Michelangelo Antonioni, cel care are filme foarte interesante realizate tot prin vremurile demult apuse. Pe lângă cele de se fac acum, aceste filme sunt bijuterii, e fantastic ce mult regresăm, chiar și din filme ne putem da ușor seama. Cinematograful și muzica europeană este mult sub ce reprezenta odinioară.
BB, arăta splendid pe vremea când nu era interesată de câinii lui Băse. Mi-au atras în mod deosebit atenția în filmele acesetea vechi, arhitectura clădirilor. Stil. Caută și L'Avventura, imagini incredibile și foarte straniu. Sau L'Eclisse.
Si nici nu se vor mai face :(. Cat despre recomandarile tale, le-am vazut :). Cand ai timp sa imi spui si mie cum se numea filmul acela cu Alain Delon. Multumesc!
La piscine se numeste filmul, nu e din clasa acestora de vorbiram dar are un farmec si el.
Si mai fac si o erata la primul comentariu la "mi-a atras".
S-a retinut totul :) Seara buna!
Trimiteți un comentariu