Mood

m-am pierdut în atâta alb şi în mirosul puternic de lavandă pe care îl capată corpul meu. Port în buzunare coji de portocale şi o broşă vintage cu o perlă albă; asta îmi aduce aminte cel mai mult de Vermeer. Merg foarte grabită pe strazi, aproape că mă întrec cu mine însămi şi mă întreb câţi paşi voi face până la colţul acela, dar până la magazinul acela? Dimineţile mă găsesc în aceleaşi intimităţi invadate de tot felul de contururi care merg privind în pământ sau în gol însă cu determinare. Rar, Dâmboviţa îmi arată cele mai frumoase culori pe care le-am văzut vreodată şi care sunt ca o certitudine că viaţa e în altă parte şi nu trebuie să mă tem de nimic, viaţa e în altă parte şi ea este în siguranţă :)
Mi-am cumpărat cărţi: Drumul furnicilor, ...cerul din delft, Memoriile unei fete cuminţi, ceai şi un abajur alb. Dar mai ales am revăzut oameni dragi. Şi am stat cu ei în faţa unor ceşti de ceai şi am zăbovit asupra câtorva aduceri aminte. Ştiaţi că e o nouă librărie în oraş?


Joi am fost la teatru împreună cu o prietena, Cristina. Pe Emmanuel Schmitt l-am descoperit când lucram la Cărtureşti în camera albastră, unde câteva doamne cochete veneau în momente diferite şi întrebau de cărţi scrise de acesta. Îl ştiam doar după nume şi după coperţile acelea albe impuse de Humanitas. Câţiva ani mai târziu, m-am uitat la un film după ecranizarea unui roman scris de el, Domnul Ibrahim si florile, iar la foarte scurt timp cineva îmi înmâna pe Calea Victoriei o carte scrisă de el în limba franceză Oscar şi Tanti Roz. Dupa două, trei pagini am renunţat să o citesc;totul se întâmplă pentru prima oară, însă într-un chip veşnic, sunt sigură că a spus-o careva, poate Borges.
Aşa că am reluat încă o dată întâlnirea cu Schmitt. L-am descoperit într-un decor naiv şi discret, doar câteva detalii care sugerau lumea unui copil, Oscar. Oscar trebuie să îi scrie lui Dumnezeu şi să stabilească o întâlnire cu acesta cât mai curând. Faptul că cineva decide să îi scrie lui Dumnezeu poate să fie asociat cu ideea unor cerinţe care au ca rezolvare acest ajutor divin. Chiar aşa, eu de ce i-aş scrie lui Dumnezeu?
Însă pentru Oscar, scrisorile devin un fel de jurnal în care acesta notează faptele însemnate din zi şi pe care alege să le împărtăşească acestei prezenţe despre care nu ştie nimic. Totodată descoperim ca vrea să îl întâlnească.
Au fost momente în timpul piesei în care m-am gândit că Dumnezeul lui Oscar este acela pe care îl cunoscuse datorită poveştilor spuse de ea, de Tanti Roz. Dumnezeul lui Oscar e mai ales Dumnezeul lui Tanti Roz.  Adică credinţa aceea pe care un prieten alege să o împărtăşească ca un adevăr ultim asupra căruia stăruie. De aceea şi doreşte Oscar să îl întâlnească, nu pentru că vrea să îl descopere, dar pentru că îi era mult mai necesar ei, aceleia care aştepta tăcută, fără să zgâlţâie cu nimic certitudinea acestei absenţe. În timp ce pentru tanti Roz, Dumnezeu era o amuletă de mici dimensiuni sau cineva mai puternic decât Moş Crăciun, pentru că împarte daruri tot timpul anului, pentru Oscar, Dumnezeu, însemna sfârşitul unei zile pe care simţea nevoia să o împărtăşească cu celălalt, era aproapele, prietenul.
Oscar şi tanti Roz este o piesa pusa în scenă la Bulandra în regia lui Chris Simion şi în interpretarea lui Marius Manole, Oanea Pelea, Antoaneta Cojocaru şi Cristina Cassian. Piesa de teatru este după părerea mea, o încercare să descrii nu viaţa faţă în faţă cu marile ei încercări, dar să încerci să faci cunoscute celorlalţi credinţele pe care le avem fiecare în parte si care odată date mai departe vorbesc nu despre marile certitudini pe care le-am putea deţine, însă fac cunoscută celuilalt dragostea, care ca şi sufletul, poate să fie solitară sau împărtăşită.