Mood

Astăzi m-am uitat la un film realizat în anul 1940 în regia lui Alfred Hitchcock: Rebecca. Filmul îi are în distribuţie pe Laurence Olivier, Joan Fontaine. Este un film alb negru în care muzica şi scenariul creează întreg suspansul filmului. Joan Fontaine interpretează rolul unei tinere rămasă singură pe lume (mama ei a murit când ea era un copil, iar tatăl recent) şi îşi câştigă existenţa însoţind o doamnă din înalta societate prin sejururile ei la Monte Carlo. La Monte îl cunoaşte pe Maxim, un văduv despre care ceilalţi spun că este încă foarte afecţat de dispariţia frumoasei sale soţii, Rebecca. Aparent interiorizat şi dur, Maxim o cucereşte pe inocenta viitoare doamnă de Winter şi împreună se întorc căsătoriţi la Manderlay, un loc încă bântuit de un trecut pe care Maxim încearcă din răsputeri să îl uite pentru un moment de fericire. La puţin timp după sosirea la Manderlay, noua doamnă de Winter descoperă secretul Rebeccei.
Sunt foarte frumoase scenele în care camera fixează jocul de lumini şi umbre de pe feţele actorilor, lucru care sugereazaă trăirile declanşate de anumite situaţi în care personajele se găsesc. Lucrul care îmi place la filmele vechi este că scenariul e foarte bine pus la punct, nu ramâne decât să apeşi play, să te laşi pe spate şi să priveşti...