Mood

Soarele de toamnă îmi aduce aminte satul, dimineţile... Pe feţele oamenilor umbrele se înşiruie. Fiecare pare o fotografie alb negru ca acelea pe care mama le ţine în albumele din dulapul alb de pe hol.
Aştept. Vântul rece să mă înghesuie tot mai mult în mine amintindu-mi lumina îmbibată de colţurile copilăriei. Nici nu ştiu dacă am trăit toate aceste aduceri aminte pe care le am şi cu care mă însoţesc prin trolebuze după masă.
Mă înspăimântă lumea în care şi eu şi toamna intram. Oamenii răsfoiesc "ziarele" prin metrouri în lipsa unui dialog între ei, cu ei înşişi. Mizeria de la Gara de Nord de îndată ce ieşi la "lumină", urina. Ieri un copil sufla într-o pungă. L-am privit fix: "frumoasă eşti, vrei să te fut?" Vocea lui răsună încă în urechile mele şi eu refuz să cred că aceasta e lumina de afară.
Populăm această metropolă deopotrivă. Unde e satul? norii?
Ce uşor putem să parcurgem acum depărtările şi ce rătăciţi suntem în propriile semne de circulaţie. Când un om te priveşte, priveşte o absenţă.