Mood

Am fost în urmă cu două săptămâni la teatru. Deşi am fost deseori la teatru, poate în ultimul an cu o frecvenţă mai scăzută trebuie să mărturisesc că nu am fost pregătită să înţeleg o asemenea interpretare asupra unei tragedii clasice. Teatrul Naţional a găzduit timp de două zile reprezentaţiile unei trupe de teatru din Germania:Thomas Ostermeier cu piesa Hamlet. La început decorul, fundalul muzical şi introducerea camerei de filmat pe scenă făceau din această interpretare modernă asupra lui Hamlet elemente consistente. Însă pe parcurs totul a decăzut cel puţin în ochii mei, într-un teribilism în faţa căruia replicile actorilor şi-au pierdut din consistenţă, iar mesajul epic s-a voalat într-un strigăt modern în care omul ca fiinţă umană este mereu coruptibil. Nu am ştiut cum să înţeleg piesa. Poate că veşnica problemă a personajului shakespearian a rămas a fi sau a nu fi, iar regizorul, Thomnas Ostermeier, a încercat prin mijloace contemporane să arate că ceea ce doreşte noul Hamlet să redobândească nu este o coroană, onoarea sau răzbunarea unei nedreptăţi, ci să înţeleaga lumea în care trăieşte şi în care moralitatea nu-şi află rostul. Motorul noii lumi este desfrâul, mass media şi ignoranţa omului contemporan care se bucură doar de faptul că îşi exploatează sexualitatea uitând ca libertatea stă şi în existenţa limitelor. Ca orice graniţă şi cea dintre bine şi rău, sexualitate şi exhibiţionism este fragilă, iar personajele din piesa lui Thomas Ostermeier au încălcat demult demarcaţiile. Expuşi, trăind mereu în lumina reflectoarelor, consumându-şi viaţa la sau în faţa televizorului s-au transformat doar în nişte indivizi dornici de puterea şi extazul clipei. În acestă interpretare a lui Hamlet aşa cum eu am înţeles-o, fiecare ucide bunul simţ din el şi îşi încoronează grosolăniile, viciile. Fericiţi cred că îşi trăiesc de fapt propria libertate pentru care atâta au aşteptat.
Nu ştiu dacă acesta fost într-adevăr mesajul piesei, dar indiferent care este, consider că a fost un abuz de mijloace de exprimare. A şoca şi a prezenta neajunsurile unei realităţi nu sunt neaparat două elemente care conduc spre artă. Însă, cum spunea zilele acestea un om: există noi criterii prin care ne raportăm la o operă de artă şi estetica urâtului nu mai e după colţ ci, chiar în faţa spectatorului.